Lin

Tihna. Acea nemurire adăpostită-n răbdarea și, cumva, negraba cu care…vorbești, îmbrățișezi, plângi sau zâmbești. Fără pic de gând spre ziua de mâine, pentru că, nu-i așa, ‘ajunge zilei necazul ei’.

Doliu mut

Poate fi și altfel decât mut? Nu știu.
E cert, însă, că tânjim cu toții după certitudinea existenței acelui „un pic mai mult decât simplu praf ori pulbere ori lut”.

Ne dorim cu disperare să credem. Că E mai mult. Că suntem „mai mult”. Visăm asta. Ne amăgim cu asta. Mi-e dor să cred. Nu știu dacă credința e acel ceva pe care-l ai sau nu, îl dobândești, cultivi, hrănești întru ne-mai-murire. Știu însă că dorința de a Crede e uneori motiv de viață după (și în timp de) doliu.

Dor

Pe vremuri copiii aveau scântei în priviri în drumul lor, grăbit, spre școală. Poate și acum au la fel. Astăzi mi-a fost dor de acea grabă. Și mai ales de acea scânteie.

La vremea aceasta a toamnei, pielea caldă a bunicii îmi stăruie pe palme. Semn că fiece Septembrie poartă în el și-un (alt fel de) dor.

Timp

Doar în timp înveți să apreciezi adevărata alăturare. Întru prietenie și/sau dragoste. Doar în timp înveți să-(ți) ierți greșelile și să faci pace cu regretul.
Doar în timp înveți să rămâi. Acolo unde trebuie. Unde îți dorești. Și unde ai rost a fi.

A doua oară

Unii copaci înfloresc a doua oară. Așa, la ceas aiurit de toamnă, când te-aștepți ca toate să fie-n regres, precum ziua. Cineva m-a făcut azi atentă: uite un castan care a-nflorit a doua oară! Așa era, nu mi-a venit să cred. Printre frunzele ruginii, Domnul înflorise. Semeț, firesc, sfidând și anotimp și normă.

Și de fapt, când au respectat Castanii norme? Rebeli din fire, nu e de mirare că, pe anumite străzi, au explodat, spontan, a floare. Chiar dacă și-n jurul lor miroase tot a Toamnă.